Articolul recent publicat de Vlad Stroescu: https://www.viata-medicala.ro/opinii/pe-pilot-automat-27225 m-a făcut să mă gândesc la ce simt pacienții când merg într-un spital sau în cabinetul unui medic, ce simte un pacient atunci când întâlnește un medic lipsit de emoție, curiozitate și grijă, care dă la o parte pacientul ca om.
Când făceam formarea în psihoterapie îmi exprimam teama de a nu decompensa, de a nu dezechilibra un client. Formatorii mă asigurau că acest lucru nu se întâmplă, că terapeuții nu au cum să facă rău clienților și că aceștia ar pleca dacă lucrurile nu ar merge spre bine sau ar spune. Cred că lucrurile nu sunt atât de simple. Persoanele a căror stare s-a înrăutățit nu se vor mai întoarce să ofere un feedeback, poate nu vor mai apela niciodată la alte servicii de ajutor.
Am scris în urmă cu ceva timp un articol despre trauma – informed care în serviciile de asistență socială, medicală sau psihologice/psihiatrice și modul în care specialiștii interacționează cu persoane traumatizate: https://www.mentalhealthlibrary.org/post/trauma-informed-care-%C3%AEn-serviciile-de-asisten%C8%9B%C4%83-social%C4%83-medical%C4%83-sau-psihologice. E un text căruia îi lipsesc multe informații și nuanțe, dar există câteva lucruri care cred că merită subliniate și le preiau aici.
,,Trauma-informed care,, s-a dezvoltat ca o precauție universală, recomandată tuturor medicilor, practicienilor din domeniul sănătății mintale și a multor alți profesioniști (adică, personalul de justiție, lucrătorii de servicii sociale etc.) ale căror cazuri includ în mod obișnuit un procent ridicat de persoane traumatizate. Implică o poziție de respect față de victimă / pacient / client și înțelegerea faptului că multe dintre simptomele prezentate ar putea fi elaborări secundare sau adaptări dezvoltate pentru a face față efectelor originale netratate ale traumei.
Atunci când specialiștii nu știu că lucrează cu un supraviețuitor al traumei, înțelegerea lor despre individ, precum și intervențiile și suportul oferit, pot fi direcționate greșit sau ineficiente. Acest lucru îi poate determina să se simtă frustrați, confuzi, ineficienți și copleșiți. La rândul său persoana care solicită ajutor se poate simți înțeleasă greșit, frustrată, rănită, neputincioasă sau chiar speriată. Această abordare este potrivită nu numai pentru supraviețuitorii traumelor, ci pentru toate persoanele.
Există un cost semnificativ atunci când nu este adoptată o abordare informată cu privire la efectele traumelor ca practică standard. Riscurile includ spitalizări inutile, tratament necorespunzător sau prescrierea de medicamente, retraumatizare etc. Personal cred ca acest lucru se intampla adesea in cabinetele stomatologice, unde interventiile sunt foarte invazive si pot fi percepute ca fiind brutale. De asemenea din propria experiență știu că pacienții pot avea percepții greșite sau diferite referitoare la propriile simptome. Pot oferi informații inexacte nu pentru că mint, ci pentru că astfel le percep ei. Percepția unei persoane care a suferit o traumă este diferită, realitatea este văzută diferit.
O „a doua vătămare” poate rezulta atunci când trauma primară a unui supraviețuitor este agravată de răspunsul unei persoane insensibile căreia i-a cerut ajutor.
Nu este neobișnuit ca dificultățile relaționale ale unui supraviețuitor să fie reactualizate în relația cu persoana de îngrijire. Având în vedere convingerile lor despre ei înșiși și așteptările față de ceilalți, supraviețuitorii experimentează adesea relațiile lor prezente în moduri similare cu relațiile abuzive din trecut – inclusiv dinamica relațională abuzivă.
Trauma interpersonală împărtășește multe asemănări cu alte forme de traumă, dar are și câteva aspecte unice. În mod special, traumele interpersonale apar în contextul unei relații, adesea o relație semnificativă. În consecință, relațiile, chiar și cele cu un profesionist (de exemplu, terapeut, consilier, medic sau prestator de servicii sociale), pot reflecta dinamica relațională traumatică.
Am inițiat această pagină, deși nu am avut timp să mă ocup de ea, pentru a încuraja persoanele cu probleme de sănătate mintală sau care trec prin situații de criză să meargă să viziteze diverse locuri, în special instituții culturale, și a le oferi un ghid al instituțiilor ,,securizante,, unde vor găsi oameni deschiși, empatici, calzi etc.
Din păcate însă retraumatizarea are loc tocmai în locurile unde mergem după ajutor. Cabinetul unui psihiatru este pentru unii pacienți poate ultimul pas către prăpastie, ultimul pas către: ,,dacă nici aici...,, ultimul strigăt de ajutor sau ultima încercare disperată de a găsi ajutor sau rezolvarea unei probleme. Unii pacienți poate au mers pe la zeci de cabinete medicale înainte, au trecut pe la psihologi, psihoterapeuți și în cele din urmă au apelat și la psihiatru și dacă nu vor găsi cel puțin deschidere și grijă nici aici, s-ar putea să nu mai încerce vreodată să-și ofere o viață mai bună sau măcar să poată crede că lucrurile pot fi și altfel. Nici nu contează dacă pacientul stă 5, 10, 15, 20, 30, 50 minute în cabinet, contează ca acele 5 minute să fie doar ale lui, în care toată atenția, prezența și empatia persoanei căreia i-a cerut ajutor să fie ale lui.
Există mai multe studii care arată că persoanele cu tulburări de personalitate, de exemplu, au o rată de mortalitate de patru ori mai mare, un risc de mortalitate excesiv de mare, iar una dintre cauze este lipsa de îngrijire adecvată. Aceștia evită să ceară ajutor, când își fac curaj pentru asta se simt neînțeleși, au dificultăți în a se exprima și prin urmare vor fi/se vor simți respinși și nu vor mai reveni.
De aceea recomandarea mea este căutarea cu foarte mare atenţie a unui psihiatru care să ofere atenţie, empatie, grijă şi cu care să aveţi o relaţie foarte bună. De multe ori aceşti specialişti nu sunt foarte vizibili, nu au conturi de facebook, nu scriu cărţi, dar au deschiderea şi cel mai important curiozitatea de a afla, de a căuta, de a se e interesa. După o discuţie cu un pacient ei vor face în continuare cercetări, vor căuta informaţii, se vor îndoi şi vor căuta alternative. Tind să nu am foarte mare încredere în specialiştii care consideră că au acumulat atât de multă experienţă încât pot să - şi dea seama în câteva minute cu ce se confruntă un pacient psihiatric. Psihiatrii mai puţin vizibili au şi mai puţini pacienţi şi prin urmare mai mult timp. Nu trăiesc cu presiunea că trebuie să îi ajute pe toţi cei care apelează la ei, că sunt nevoiţi să refuze. Alegeţi un psihiatru care să poată programa o şedinţă de urgenţă, despre care ştiţi că atunci când veţi avea nevoie de susţinere într-un moment dificil va găsi o jumătate de oră sau o oră (nu cinci sau zece minute, nu un mesaj sau o reţetă). Aceştia există.
Până una alta, mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puțin, toți ne înrolăm în această armată: Armee der Tristen
Imagine: https://www.biomedcentral.com/collections/ccp
Commentaires